Weezer au venit din Stockbridge, Georgia — un cartier la sud de Los Angeles la care nimeni din afara statului Georgia nu s-a gândit vreodată. Rivers Cuomo scria cântece în dormitorul lui. Fratele său Dean cânta la chitară. Nu erau din Seattle. Nu erau furioși în modul potrivit. Nu purtau flanelul potrivit.
Anul era 1993 și singura atitudine acceptabilă în rock-ul american era detașarea ironică. Trebuia să nu-ți pese. Trebuia să-ți pese că nu-ți pasă. Kurt Cobain trăia și se ura pe sine pentru că era faimos și toată lumea trebuia să pretindă că sinceritatea era moartă. Weezer nu au primit mesajul. Rivers Cuomo credea în fiecare cuvânt pe care îl cânta. Era prea sincer pentru grunge, prea greu pentru pop, prea melodic pentru alt-rock. A căzut într-un gol pe care presa muzicală nu avea un nume pentru el, așa că l-au numit post-grunge, care este un cuvânt ce înseamnă „nu știm unde să te punem."
Au vândut zece milioane de discuri oricum. Nu pentru că erau deștepți. Pentru că vorbeau serios.
Albumul cu același nume — Weezer, 1995 — este un disc zgomotos. „Gel" deschide cu un zid de chitare distorsionate. „The World I Know" construiește spre un crescendo despre a sări de pe o margine. Totul este comprimat și dat la maximum și foarte anii-nouăzeci ca producție. S-a vândut în trei milioane de exemplare.
Și apoi e „December." Piesa șapte. Chitarele se retrag. Distorsiunea dispare. Vocea lui Rivers Cuomo — care a fost îngropată sub straturi de overdrive timp de șase piese — sosește brusc goală. Doar vocea și o chitară acustică și o melodie atât de simplă încât sună ca și cum ar fi existat dintotdeauna, ca și cum nu ar fi scris-o ci ar fi găsit-o, așa cum găsești un râu mergând la vale suficient de mult.
Piesa are două minute și cincizeci și patru de secunde. Conține exact patru idei: dragoste, credință, încredere, speranță. Atât. Asta e toată teza. Alți compozitori le-ar fi îmbrăcat în metafore, le-ar fi ascuns în spatele ingeniozității, le-ar fi îngropat sub șapte strofe de narațiune. Rivers Cuomo pur și simplu le spune. Only love. Only faith. Only trust. Only hope. Le spune așa cum spui rugăciunea de dinaintea mesei — nu pentru că cuvintele sunt complicate, ci pentru că actul de a le spune este sensul.
„Soggy lungs to breathe fire" este unul dintre cele mai bune versuri scrise vreodată. O spun din nou: unul dintre cele mai bune versuri scrise vreodată. Nu unul dintre cele mai inteligente. Nu unul dintre cele mai literare. Unul dintre cele mai bune. Pentru că face în șase cuvinte ceea ce majoritatea compozitorilor nu pot face în șase albume — surprinde întreaga experiență umană de a fi distrus și totuși a continua.
Soggy lungs. Ești îmbibat cu apă. Ai fost prins în ploaie — aceeași ploaie din primul vers, ploaia care prinde băiatul. Plămânii tăi sunt plini de apă. Ești, după orice standard medical sau metaforic, pe cale să te îneci. Și respiri foc. Nu în ciuda apei. Prin ea. Apa este condiția și focul este răspunsul și încrederea este mecanismul care transformă una în cealaltă.
Asta nu este un joc de metafore. Rivers Cuomo nu se dă mare. Descrie un lucru care se întâmplă — momentul în care o persoană care are toate motivele să renunțe deschide gura și flăcări ies din ea. Ai văzut asta. Poate ai fost asta. Plămânii sunt uzi și focul vine oricum și cuvântul pentru asta este încredere și cuvântul pentru încredere în acțiune este dragoste și întreaga piesă se prăbușește în sine ca o stea devenind supernovă, care este de asemenea un lucru ce arde cel mai strălucitor în momentul prăbușirii.
Puntea: Its only natural / the moon is just half full / we give our best away.
Două lucruri. Primul: luna e pe jumătate plină. Nu pe jumătate goală. Rivers Cuomo este optimist. Se uită la aceeași lună la care se uită toată lumea — aceeași lună care este și pe jumătate întunecată, pe jumătate absentă, pe jumătate dispărută — și o numește pe jumătate plină. Asta nu e naivitate. Este o alegere. Știe că întunericul e acolo. Alege să numească lumina.
Al doilea: we give our best away. Asta e toată condiția umană în șase cuvinte. Dăm ce avem mai bun. Nu ce avem mai rău — ce avem mai bun. Cele mai bune părți din noi ajung la alți oameni. Cele mai bune cântece, cele mai bune scrisori, cei mai buni ani, cea mai bună dragoste. Le dăm pentru că asta e menirea a ceea ce e mai bun. Ce e mai bun nu e ceva ce păstrezi. Ce e mai bun e ceva ce trimiți peste mare, prin ploaie, prin decembrie. Îl dai și apoi a dispărut și apoi rămâi cu restul, și restul e suficient pentru că ai dat deja ce ai avut mai bun și dăruirea a fost sensul.
Piesa e construită pe patru cuvinte, repetate ca o rugăciune: love, faith, trust, hope. Nu sunt cuvinte inteligente. Nu sunt cuvinte literare. Sunt cuvintele pe care le găsești pe fund când ai săpat prin tot restul — prin ironie și detașare și conștiință de sine și metacomentariu și toate celelalte mecanisme de apărare pe care oamenii deștepți le folosesc ca să evite să spună ce vor să spună. Sapi prin toate astea și pe fund e un pardoseală, și zgâriată în pardoseală cu o scriere de mână care arată ca a unui copil sunt patru cuvinte: love, faith, trust, hope.
Atât. Asta e ce supraviețuiește. Nu inteligența. Nu jocurile de metafore. Nu topologia singurătății. Cele patru virtuți supraviețuiesc pentru că sunt structurale — sunt structura, nu decorația. Tot restul e gips. Love, faith, trust, hope — asta e scheletul.
„December" și „Across the Sea" sunt din același an. 1995 și 1996. Același moment în care rock-ul american încerca să-și dea seama cum arată sinceritatea după ce grunge-ul făcuse sinceritatea în același timp obligatorie și imposibilă. Răspunsul lui Cuomo a fost să intelectualizeze sentimentul până a devenit document — cel mai patetic și cel mai onest cântec de dragoste scris vreodată. Răspunsul lui Roland a fost să cureța totul până când a rămas doar sentimentul — patru cuvinte, o voce, o chitară acustică și un băiat prins în ploaie. Ambele răspunsuri sunt corecte. Ambele răspunsuri sunt necesare. Unul îți dă distanța. Celălalt îți dă focul.
Only love. Only love. Only love. Only love.